Viaţa printre rahaţi de câine

Mergeam pe Ştefan Cel Mare spre Obor. Veneam de la Spitalul de Infecţioase unde tocmai mi se injectase a doua doză de antirabic de către un asistent neras, cu guşă şi cu cercel în ureche. Din ce am înţeles ar fi trebuit să fiu recunoscător că vaccinul s-a mutat de la burtă la umăr. Mare uşurare!

Şi cum mergeam eu spre Obor să iau metroul pentru Muncii, pe unde am eu serviciul, mă uitam în jur ca un turist. Era prima oară când mergeam pe acolo. Sunt numai de câteva luni în Bucureşti. Din când în când mai aruncam câte un ochi pe jos, să mă feresc de rahaţii de câine.

E foarte uşor să devii nihilist în Bucureşti. De fapt, nimic nu te împiedică. Miros de pişat canin la fiecare stâlp de iluminat, rahaţi de varii nuanţe de maroniu, într-o scârboasă diversitate a prospeţimii, oameni apăsaţi de griji, dar destul de sprinteni încât să sară prin faţa maşinilor, pe roşu.

Am ajuns în Obor.  Mare şi gri. Singurele culori vii erau ale semafoarelor. Am intrat în staţia de metrou. Oare câţi oameni s-au sinucis până acum în staţia asta?  Oare ce-aş face dacă aş vedea pe cineva că e gata să sară? Ce i-aş putea eu spune să-l conving că merită să trăieşti în oraşul ăsta?

Şi totuşi nu pot să ma supăr pe câinele care m-am muşcat acum câteva zile la Unirii. Mergeam pe strada vorbind cu taică-meu la telefon şi am intrat se pare în teritoriul unor dulăi. Ăla mic a venit în faţa mea şi a început să latre, iar celalalt, o namilă comunitară a venit tăcut prin spate şi m-a muşcat de interiorul pulpei. Scurt şi la obiect, după care amândoi au fugit. Am simţit colţii în picior, însă nu pot să înţeleg de ce am continuat să vorbesc la telefon, cerând cu maică-mea, care e doctoriţă. Să mă duc de urgenţă la Infecţioase să mă injecteze.

Uşor amuzat de ridicolul situaţiei (din clădire tocmai ieşise o doamnă cu oase pentru câinii respectivi care dădeau din coadă fericiţi) m-am gândit să găsesc un par şi să mă bat pe viaţa şi pe moarte cu dulăul. Dar până la urmă ce vină avea el? Am întors spatele şi m-am îndreptat către spital.

Voi aţi fost muşcaţi? Cum aţi reacţionat? I-aţi dat în cap animalului?

 

propozitii care se infrang pe ele insele :)

In conversatiile de zi cu zi dam de multe ori peste oameni care afirma lucruri care se contrazic pe ele insele, asa zisele “self-defeating propostions”. Nu-i lasati pe cei care fac aceste afirmatii sa scape de consecintele logice ale afirmatiilor lor. Am compilat exemple cu cele mai folosite propozitii care se contrazic pe ele insele:

1. Ei zic: Nu exista adevar.  Tu raspunzi: Este aceasta propozitie adevarata?

2. Ei zic: Adevaru nu se poate cunoaste. Tu raspunzi: Atunci tu de cunosti acest lucru ca fiind adevarat?

3. Ei zic: Adevarul este relativ. Tu raspunzi: Adevarul propozitiei tale e relativ?

4. Ei zic: Nimeni nu poseda adevarul. Tu raspunzi: Tu cum posezi adevarul ca nimeni nu poseda adevarul?

6. Ei zic: Nimic n-are sens. Tu raspunzi: Care este sensul afirmatiei tale?

7.Ei zic: N-are trebui sa judecam. Tu raspunzi: Nu este asta o judecata?

8. Ei zic: Trebuie sa ne indoim de tot. Tu raspunzi: Prin urmare ar trebui sa ma indoiesc si de indemnul tau?

9. Ei zic: Nu exista adevar in religie, decat in stiinta. Tu raspunzi: Este acesta un adevar stiintific care poate fi dovedit in laborator?

10. Ei zic: Trebuie sa gandesti pentru tine. Tu raspunzi: Prin urmare nu ar trebuie sa te ascult pe tine, nu?

Si tot asa…Nu-i lasati pe oameni sa scape netaxati cand isi exprima astfel de pareri. Socrate i-a zis odata unui sofist care-i spunea ca fiecare are adevarul lui: “Pai atunci adevarul meu este ca tu minti”.

Pace in lume!

 

Sufletul lucrurilor

Citesc o carte a cercetatorului german Ernest Dichter – Strategy of Desire, despre motivatiile interioare ale oamenilor cand iau decizii si despre perceptia lor asupra obiectelor materiale din jurul lor. Tipul e initiatorul scolii de cercetare de marketing Censydiam 

Intervievand ani de zile tot felul de oameni a reusit sa ajunga la niste concluzii legate de cum se percep in mod repetat anumite obiecte. Va dau niste exemple din capitolul The Soul of Things

GEAM / STICLA:

-frustrare (prin sticla poti sa vezi dar nu poti sa atingi); spartul sticlei echivaleaza cu scaparea de frustrare; 

-mister (cristalul prin care poti vedea dar care isi schimba reflexiile la fiecare miscare)

-malitiozitate; teroare muta;sticla este de o neutralitate precara, inselatoare caci odata sparta devine periculoasa, poate taia

-libertatea data de transparenta

LEMN:

-viata, crestere; oamenii au incredere in lemn; se simt protejati in jurul lemnului

PORTOCALA:

-perceptii cheie: insorire, rapiditate, tinerete, veselie, multi, dinamism, prietenoasa, emotional (numai in aceste contexte se poate exploata eficient din punct de vedere comunicational portocala)

GRAPEFRUIT:

-perceptii cheie: insorire, vechime, incet, veselie, putini, static, intelectual 

Deci portocala este perceputa mai mult prin emotie, iar grapefruit-ul prin intelect

LANA:

-masculina

-ascunde orice slabiciune interioara

-cand sunt intrebati de lana, oamenii isi imagineaza un mediu salbatic, supus intemperiilor

-e destul de impersonala incat poate fi folosita cu succes pentru a sugera apartenenta la un club 

BUMBAC:

-pentru femei: moale, prietenos dar totusi impersonal

-pentru barbati: ieftin, lipsa de durabilitate

MATASE:

-opusul lanei

-feminitate

-rafinament, delicatete

-camera de interior

Cu cat mai citesc, o sa mai pun insight-uri

 

Citate despre scris

“Don’t tell me the moon is shining; show me the glint of light on broken glass.”
Anton Chekhov

“Either write something worth reading or do something worth writing.”
Ben Franklin

“What no wife of a writer can ever understand is that a writer is working when he’s staring out of the window.”
Burton Rascoe

“I try to leave out the parts that people skip.”
Elmore Leonard

“If my doctor told me I had only six minutes to live, I wouldn’t brood. I’d type a little faster.”
Isaac Asimov

“You can’t wait for inspiration. You have to go after it with a club.”
Jack London

“If I don’t write to empty my mind, I go mad. As to that regular, uninterrupted love of writing…I do not understand it. I feel it as a torture, which I must get rid of, but never as a pleasure. On the contrary, I think composition a great pain.”
Lord Byron

“Substitute ‘damn’ every time you’re inclined to write ‘very’; your editor will delete it and the writing will be just as it should be.”
Mark Twain

“A professional writer is an amateur who didn’t quit.”
Richard Bach

“The free-lance writer is a man who is paid per piece or per word or perhaps.”
Robert Benchley

“It took me fifteen years to discover that I had no talent for writing, but I couldn’t give it up because by that time I was too famous.”
Robert Benchley

 

Obama-un blatist oportunist pupat în fund de mass-media

Aproape toată presa mondială îl adulează. Dacă zici ceva de el lumea se poartă cu tine de parcă ai fi comis un sacrilegiu. Rasistule, primitivule, republicanule, Bush-itule, nemulticulturalistule, etc.-istule!

Omul e un carierist îngălat în tot felul de medii dubioase, prieten şi asociat cu de-alde Jeremiah Wright, un nene pastor rasist până-n negrul unghiilor, Bill Ayers (în sufrageria căruia şi-a lansat cariera politică la Chicago) un activist-terorist de care Obama acum se detaşează ca Iliescu de Cozma, Tony Rezko, un infractor influent din Chicago, lângă pământul căruia are şi casă mister Obama.

Pe lângă chestiile astea, şi sunt mai multe, ideologia lui Obama s-a văzut clar în timpul cât a fost senator. În doi ani de zile a ajuns cel mai de stânga membru al Congresului, din punct de vedere al voturilor. Un “progresist” care chiar crede că soluţia oricărei probleme este creşterea taxelor asupra ălor bogaţi şi “ocrotirea”  celor săraci, adică încurajarea putorii celor care sunt apţi de muncă, dar stau în cur şi aşteaptă să le dea statul, în timp ce imigranţii ilegali mexicani muncesc zi lumina pe doi bani, de le sare apa-n cap.

Am fost în America la o unversitate timp de doi ani şi m-a scârbit gradul de iluzionare al unor profersori universitari de stânga, activismul lor nesimţit în sala de clasă, obsesia cu political correctness şi feminism. Sub oblăduirea tătucului Obama, chestiile astea s-ar răspândi şi mai mult.

Trăiască tovarăşul Barack Obama, ocrotitorul păcii şi sămânţa progresului Statelor Socialiste Unite!

 

Bomba cu aer

Iazul jongla cu bule
Milioane şi milioane deodată
Până una explodă

 

nimic

Dacă nu ai nimic de spus, nu scrie. Aşa că nu scriu.

 

Moartea

“Moartea e un lucru foarte periculos pentru fiecare cetatean”

(Delirul de Marin Preda)

 

Viaţa

Viaţa ia timp

 

progresistu’ de azi, comunistu’ de mâine sau aventurile americanului responsabil

Cel mai mult mă enervează ăia care când nu ştiu ceva îmi spun că adevărul e relativ. Pe locul doi sunt ăia care conduc maşini hibride şi se uită de sus la ţăranii cu camionetă 4×4. Ce fericiţi sunt ei că uite cât de superiori sunt faţă de iresponsabilii manelişti americani care ascultă country, beau uischi şi mestecă tutun flegmogenetic.

Am ajuns să vin in America şi să mi se predea la curs din Karl Marx si alţi progresişti idiutopici şi să aflu cum America este un regim fascist (daca te iei după definiţia fascismului a unor cercetacioşi, tot americani).

America e împărţită în două: ăia care-şi urăsc ţara şi ăia care şi-o iubesc sau măcar respectă. Ăia care şi-o urăsc îi educa pe ceilalţi. Marea majoritate a profesorilor universitari sunt hipioţii de ieri, astăzi un fel de pesedişti anglo-saxoni, nostalgici după un viitor Ceauşescu. Iar studenţii care li se uită-n gură sunt hipioţii de astăzi, cu Xbox la mic dejun, marijuana la prânz şi Jay Leno la cină (unu care îl copiază pe Mircea Badea).

Mă aşteptam la altceva.

Mă aşteptam să mă scârbesc de cât de patrioţi,imperialişti, aroganţi, superiori sau rasişti sunt americanii. Când colo ei inşişi sunt cei care se scârbesc de ei inşişi. Atât de mult încât am ajuns eu, un român, să mă ridic la oră şi să le zic: “Why do you hate your country this much?”.

Au început bineînţeles cu banda care se aude mereu pe la televizoarele lor (în afară de unul două canale) că vai ce ne-a mai minţit Buşulica cu Iraku’ lui, vai ce i-am torturat noi pe săracii prizonieri de război turnându-le apă pe faţă şi aruncându-le cartea sfântă în veceu, vai ce ne-am regizat noi atentatele de la 11 septembrie că să avem pretext să invadăm lumea.

Dacă n-aş şti istorie recentă şi ce scrie în cărţile sfinte ale alora de sunt torturaţi, poate aş simpatiza cu cauza lor. Dar când îl aud iar pe profesor cum îmi citează din Karl Marx, când bunicu-mio a surzit în închisoarea comunistă, îmi vine să-i cânt “Trei culor cunosc pe lume” în urechi până se predă.

Deja am luat prea in serios lucrurile si trebuie să revin la nostalgia mea, acum in Ajun de Anul Nou, singur în campusul ăsta progresist. Bine că deocamdată e gol, dar nu mai e mult şi în curând se întorc pionierii. Apropo, în perimetrul campusului nu ai voie să pronunţi în public urări în care să rezide vreo chestie religioasă. Aşa că, paradoxal, profesorii creştini işi urează unul altuia “Happy Holidays!” în loc de “Merry Christmas!”, să nu cumva să-i audă decanul de obicei un secularist-progresist). Strigător la Ceruri! (pardon, la spaţiul cosmic).

E o bătalie naţională pe chestia asta cu urările de Crăciun. Nu vreau să rămân să văd cum se termină. Vreau înapoi la jegul meu de România. Mai am doar câteva luni.