Moartea

“Moartea e un lucru foarte periculos pentru fiecare cetatean”

(Victor Petrini in Cel Mai Iubit Dintre Pamanteni de Marin Preda)

 

Viaţa

Viaţa ia timp

 

progresistu’ de azi, comunistu’ de mâine sau aventurile americanului responsabil

Cel mai mult mă enervează ăia care când nu ştiu ceva îmi spun că adevărul e relativ. Pe locul doi sunt ăia care conduc maşini hibride şi se uită de sus la ţăranii cu camionetă 4×4. Ce fericiţi sunt ei că uite cât de superiori sunt faţă de iresponsabilii manelişti americani care ascultă country, beau uischi şi mestecă tutun flegmogenetic.

Am ajuns să vin in America şi să mi se predea la curs din Karl Marx si alţi progresişti idiutopici şi să aflu cum America este un regim fascist (daca te iei după definiţia fascismului a unor cercetacioşi, tot americani).

America e împărţită în două: ăia care-şi urăsc ţara şi ăia care şi-o iubesc sau măcar respectă. Ăia care şi-o urăsc îi educa pe ceilalţi. Marea majoritate a profesorilor universitari sunt hipioţii de ieri, astăzi un fel de pesedişti anglo-saxoni, nostalgici după un viitor Ceauşescu. Iar studenţii care li se uită-n gură sunt hipioţii de astăzi, cu Xbox la mic dejun, marijuana la prânz şi Jay Leno la cină (unu care îl copiază pe Mircea Badea).

Mă aşteptam la altceva.

Mă aşteptam să mă scârbesc de cât de patrioţi,imperialişti, aroganţi, superiori sau rasişti sunt americanii. Când colo ei inşişi sunt cei care se scârbesc de ei inşişi. Atât de mult încât am ajuns eu, un român, să mă ridic la oră şi să le zic: “Why do you hate your country this much?”.

Au început bineînţeles cu banda care se aude mereu pe la televizoarele lor (în afară de unul două canale) că vai ce ne-a mai minţit Buşulica cu Iraku’ lui, vai ce i-am torturat noi pe săracii prizonieri de război turnându-le apă pe faţă şi aruncându-le cartea sfântă în veceu, vai ce ne-am regizat noi atentatele de la 11 septembrie că să avem pretext să invadăm lumea.

Dacă n-aş şti istorie recentă şi ce scrie în cărţile sfinte ale alora de sunt torturaţi, poate aş simpatiza cu cauza lor. Dar când îl aud iar pe profesor cum îmi citează din Karl Marx, când bunicu-mio a surzit în închisoarea comunistă, îmi vine să-i cânt “Trei culor cunosc pe lume” în urechi până se predă.

Deja am luat prea in serios lucrurile si trebuie să revin la nostalgia mea, acum in Ajun de Anul Nou, singur în campusul ăsta progresist. Bine că deocamdată e gol, dar nu mai e mult şi în curând se întorc pionierii. Apropo, în perimetrul campusului nu ai voie să pronunţi în public urări în care să rezide vreo chestie religioasă. Aşa că, paradoxal, profesorii creştini işi urează unul altuia “Happy Holidays!” în loc de “Merry Christmas!”, să nu cumva să-i audă decanul de obicei un secularist-progresist). Strigător la Ceruri! (pardon, la spaţiul cosmic).

E o bătalie naţională pe chestia asta cu urările de Crăciun. Nu vreau să rămân să văd cum se termină. Vreau înapoi la jegul meu de România. Mai am doar câteva luni.